Într-o dimineaţă de vară a anului 1939, un oaspete drag bucura sufletul sătenilor mei. Scriitorul Geo Bogza descindea la Voşlobeni, cu planuri mari. Proiectul său literar, transpus în carte, avea să intre în istoria literaturii române la loc de cinste: biografia unui râu esenţial al ţării, Oltul. Scriitorul s-a lăsat pe râu în jos, străbătut la pas sau cu bicicleta de la izvor la vărsarea în Dunăre. „Cartea Oltului” devenea un poem fantastic unicat în literatura noastră. Scriitorul deversa albia râului din legendă în cosmogonie. Din statut, în statuie. „Statuia uni râu” eminamente românesc. În fapt, Cartea Oltului se deschidea pe Mureş, Voşlobeniul fiind situat la cumpăna celor două ape legendare izvorâte de pe teritoriul montan al comunei, din Hăşmaşul Mare, Hăghimaş în exprimare locală. Momentul ales de scriitor pentru începutul călătoriei în josul râului nu era deloc fast nici pentru ţară, nici pentru sat. Nori negri prevesteau măcelul mondial. În sat, tocmai coborâse de pe munte, ca un trăsnet, vestea că o molimă a răpus bună parte dintre vitele aflate în tabără de vară sus pe Hăghimaş, La Vârf. Nu au rezistat nici boii bine îngrijiţi şi hrăniţi, animale de tracţiune folosite pentru treburile mai solicitante, cum era aratul într-o zonă mai umedă, mlăştinoasă chiar, din partea de apus a hotarului. Dacă o pereche de boi nu făceau faţă, li se dubla efectivul, ca la caleştile boiereşti. Tot boii transportau poverile grele, cum era maşina de îmblătit. Preferau exemplarele roşcate din rasa Bălţata românească. Dar, ce nu se ştia încă, şi supravieţuitorilor molimei din acea vară a nenorocului soarta le era pecetluită. Peste doar câţiva ani, tractorul scotea din scenă boul. Nu mai erau utili, nu mai erau necesari boii, forţaţi să intre în istorie, via abator. Urmau la rând alţi „paraziţi” ai zorilor roşii – caii. Socotiţi exploatatori patrupezi, au fost deshămaţi şi… împuşcaţi. Ajunşi hrană pentru peşti. Aceasta era răsplată unor nemernici pentru frumoasele animale care au cărat poveri, inclusiv călăreţi, în susul şi în josul istoriei. Ar fi lichidat şi văcuţele, dar mai erau necesare pentru a produce lapte, aliment alb necesar, acceptat inclusiv de zbirii şi apologeţii noii ere falimentare în ultimă instanţă. Era, gândeau nemernicii, doar un fel de armistiţiu cu vaca, postată în stand-by. Atunci, visau la inventarea vacii mecanice, capabilă să transforme iarba direct în lapte. Era doar una dintre iluziile susţinătorilor regimului instaurat cu biciul şi cu sila. Într-o variantă, s-a materializat. În mijlocul satului, a apărut recent un „bancomat de lapte”. Nu mugeşte, nu pretinde fân, dar oferă lapte, în vreme ce vacile tradiţionale s-au tot rărit. Şi cum calea laptelui presupunea şi apariţia unui viţel, au fost cruţaţi şi partenerii bietelor văcuţe, taurii. Viitor limitat la câţiva ani, apoi lichidaţi. Apăruse taurul comunal biped – tehnicianul veterinar, care purta viţeii în servietă, respectiv seringa pentru inseminarea artificială a vacii. O lipsea de plăcere, dar viitorul îi era asigurat sub forma unui viţel. De era viţică, i se dădea viaţă. Dacă era mascul, nu avea nicio şansă. Nici măcar şansa de a fi castrat, devenind bou. Tăuraşii erau îngrijiţi şi îngrăşaţi, apoi erau dirijaţi spre abator, sau li se dădea paşaport, trimişi spre alte orizonturi, amatoare de „biftec”, al cărui gust le era străin românaşilor. Peste nişte ani, le urmau soarta şi stăpânii lor, ţărani, propulsaţi şi dânşii în istorie în urma colectivizării. Unii nesupuşi sfârşeau împuşcaţi şi ei, beneficiind de un glonţ în ceafă şi aruncaţi într-un şanţ la marginea tarlalei. Pe moment, paguba era neînchipuit de mare. Gospodarul îşi deplângea boul răpus de molimă ca pe un membru al familiei plecat la cele veşnice, frumos ca „un ou încondeiat de Paşti”. Scriitorul s-a alăturat unei cete de săteni, bărbaţi şi femei, purceşi pe munte să îndeplinească ritualul incinerării animalelor răpuse, spre a stopa molima. Călătoria într-o asemenea companie nu putea fi tocmai veselă, dar reprezenta o oportunitate pentru scriitor. Singur nu s-ar fi încumetat să traverseze muntele, traseul fiind lung, de o zi, şi greu. Nu lipsea nici pericolul animalelor sălbatice care cutreierau munţii în căutarea hranei. Nu iertau nici turmele de oi sau cirezile de bovine, vămuite cu şiretenie şi ferocitate. Numai că şi răul îşi are gradele de comparaţie. Pericolul ivit acum era incomparabil mai mare, la fel şi dauna. Integrat în ceata celor şase săteni porniţi pe munte, trei bărbaţi şi trei femei, o grupare mixtă, de o simetrie perfectă, companioni mai mult tăcuţi de-a lungul ascensiunii pe munte. Volubili şi glumeţi în alte împrejurări, acum, nenorocirea le cenzura sever atitudinea şi exprimarea. Bărbaţii îşi înfundau pe cap cuşma din blană de oaie şi vara, mai cu seamă când o luau pe munte în sus, unde clima avea alte formule de exprimare şi alte unităţi de măsură. Femeile purtau broboade groase. Aveau picioarele învelite în obiele de lână, strânse în opinci cu nojiţe trainice. Era încălţămintea adecvată urcuşului pe munte. Opinca se aşeza trainic la călcătură, era uşoară şi… fiabilă. Acestor săteni, cei din urmă daci ai veacului XX, înveşmântaţi cu cioareci sau iţari, cu cămăşi albe de in revărsate abundent peste trup, încinşi cu brăcinare de piele, care le serveau şi ca „borsetă”, adăpostind tutunul şi instrumente de aprindere – iasca şi amnarul – năfrăniţa (batista) şi, eventual, câţiva bănuţi, păreau uitaţi de timp, încremeniţi ca nişte statui de piatră la răsărit de Limesul Roman, între steiurile Carpaţilor Răsăriteni. Ce s-ar fi făcut dacă moşteneau vestitele sandale ale fraţilor romani?! Cum ar fi escaladat muntele? Încrâncenaţi fiind, ar fi făcut-o, dar le-ar fi fost mult mai greu. Peste doar câţiva ani, aveau să experimenteze o formă „modernă” de încălţăminte, gen „hand-made”: saboţii de lemn alcătuiţi din două scândurele prinse la mijloc cu o balama şi prevăzuţi cu nişte cureluşe prinse în cruce spre a susţine piciorul precum nojiţele la opinci, dar incomparabil mai puţin trainice. Acte de sărăcie, după ce cotropitorii Ardealului din 1940 trâmbiţaseră că vor revărsa cornul abundenţei asupra bietei provincii. Încălţăminte adecvată, poate, plimbărilor pe faleza Dunării din Budapesta, nu şi ascensiunii pe munte sau pe pajiştea udă în urma cirezii de vite sau a turmei de oi. O întâmplare tragi-comică se petrecea în orăşelul din apropiere. La vestea venirii „alor lor”, secuii din Gheorgheni îi umpleau ograda morarului român cu opinci, de care credeau că nu vor mai avea lipsă. Omul, gospodar, le-a adunat, le-a şters de tină şi le-a depozitat în magazie. Nu a trecut prea mult timp şi a venit vremea saboţilor de lemn. Numai că nu toţi localnicii secui apucaseră să ajungă grofi. Cei de la coada vacii tot acolo au rămas, chiar încălţaţi în saboţi. S-au căznit o vreme să alunece cu ei pe urma necuvântătoarelor, fără a le ajunge din urmă. După o durată de chinuri, ruşinaţi, au bătut la poarta morarului să-şi răscumpere opincile. Generos, morarul i-a repus în posesie, pe gratis. Echipa celor şase plus unu s-a pornit pe Vale, spre izvorul râului. La trei kilometri de sat, lăsau în stânga Şugăul, un firicel firav de apă ţâşnită din peştera cu acelaşi nume, o minunăţie a naturii urmare a încleştării, răstimp de milenii, a apei cu stânca. A ieşit biruitoare apa, lăsând în locul său de naştere poveşti nemuritoare sculptate în calacar. Peştera, vizitată de numeroşi turişti, este locuită de lilieci. O vreme, în crucea veacului al XIX-lea, şi haiducii din ceata lui Buştiuhan scriau aici o legendă, Şugăul fiindu-le adăpost şi refugiu ocrotitor. Mai sus, la Capu’ Văii, au făcut primul popas. Se luminase bine de ziuă. S-au aşezat pe iarbă nu departe de trocile săpate în lemnul unor molizi mari spre a aduna apa pentru a adăpa vitele şi oile de pe păşunea care înveşmânta un platou vast. Şi-au desfăcut baierele trăistuţei, au întins o pănzătură pe care au aşezat pâinea de secară, o halcă de slănină şi un dărab de brânză. Nu lipsea ceapa. Au îmbucat în linişte, cinstindu-şi cu bucatele agreste şi oaspetele. La scurt timp, au sărit toţi în picioare ca la comandă. Au băut o gură de apă rece de la ciurgău, după care şi-au continuat drumul. Au luat-o pe drumul Sandului, fiind un urcuş mai domol, fără pante abrupte, cum ofereau Socăriile, o pădure deasă şi fioroasă, în care nu vedeai soarele nici în amiaza mare. Iar picioarele erau neînchipuit de solicitate la coborârea abruptă până pe malul pârăiaşului numit Olt. Soarele se pregătea de culcare când au ajuns la destinaţie. La Vârf, pe Muntele Calului, vecin cu cerul nesfârşit. Înspre Lacu Roşu, peisajul era dominat de două stânci îngemănate, ţâşnind în sus ca doi sâni uriaşi înveşmântaţi şi împodobiţi cu o broderie vegetală ţesută din Floarea Reginei. Doar viperele se căţărau şi se încolăceau pe sânii de piatră, amintind de tragedia Cleopatrei, regina Egiptului. În zare, spre sud, se profila un alt reper al muntelui: stânca Şofroanca. Coloana se încheia cu cetatea de piatră a Hăghimaşului. Spre sud-vest, acelaşi masiv muntos oferea o altă ctitorie temerară a naturii: Piatra Singuratică. De pe vârful… Vârfului, vedeai, uimit, Suhardul de lângă Lacul Roşu, iar în zare „uriaşul cu fruntea-n soare”,Ceahlăul,„de strajă ţării noastre pus”… Fiecare protuberanţă, efect al încleştăriilor prin ere geologice, alcătuiri ieşite din comun, ademenind ochii şi uimind sufletul, îşi avea propria legendă, una mai ademenitoare decât alta. Nu e de mirare că scriitorul recepta „ansamblul montan” al Hăşmaşului ca pe un „elan simfonic al pământului (…) dominând, masiv, categoric, întreg răsăritul Ardealului şi ţinându-l sub o vrajă din care nu lipseşte spaima”. Priveliştea sălbatică, fantastică, îl impresiona pe oaspete. Seara, s-au adunat în jurul unui foc de tabără. După obişnuinţă, au înfipt în foc o ţeavă de fier, pe care au umplut-o cu apă. I-au fixat la capăt un cep de lemn. Închisă ermetic. Când apa s-a încins, presiunea puternică a aruncat cepul, propulsat la mare distanţă, ca pe o ghiulea. Vuietul puternic a răsunat peste văi, zguduind muntele şi înfricoşând fiarele pădurii. Acesta era de fapt şi scopul: să le treacă o vreme pofta de a da ocol şi a jefui cirezile de vite sau turmele de oi. Efortul călătoriei de peste zi îşi spunea cuvântul: au aţipit curând, unul după altul, uitând pentru câteva ore sau transferând în vis, în coşmar, necazul care îi urcase pe munte. Culcuşul şi-l pregătiseră cât era încă lumină, improvizându-şi aşternut din crengi proaspete de brad alb, cu cetina moale şi cu miros plăcut de… balsam de rufe. Dimineaţa devreme, oaspetele le-a mulţumit tovarăşilor de călătorie şi gazdelor, alăturând cuvinte de îmbărbătare. Păstorii de pe munte, gazde bune, i-au ospătat cu bucate specifice: caş, urdă, jântiţă. Numai că oaspeţilor le stăteau în gât bucatele. Îi aştepta o zi pe care nu aveau să o uite prea curând: urmau să efectueze ritualul despărţirii de animalele lor răpuse prin incinerare. Pe scriitor îl aştepta o călătorie şi mai lungă, deloc comodă, coborând pe Olt şi urmând pas cu pas cursul râului până la întâlnirea cu Dunărea. Din Hăşmaş şi până la Islaz, la confluenţa cu fluviul european, căruia îi oferea obolul de apă rostogolită din munte, râul românesc sută la sută străbătuse peste 600 de kilometri. La km. 615, râul îşi încheia aventura. Iar scriitorul, cartea. Monografia extraordinară a unui râu românesc. Înainte de plecare, scriitorul se furişa printre brazi să salute izvorul Oltului, un ochi de apă ocrotit şi vegheat de un pâlc de molizi. Ca şi izvorul râului Mureş, mutat din considerente turistice în apropierea complexului turistic care a împrumutat numele aşezării, dar care izvorăşte ceva mai departe, spre vârful muntelui Arama Neagră, şi piatra pe care este inscripţionată obârşia Oltului a fost fixată mai la drumul mare. Or, după specialistul în materie, izvorul unei ape se stabileşte la capătul celui mai lung afluent. O placă de piatră inscripţionată atestă fictiv izvorul râului. Tot un izvoraş, la marginea unui pasaj rutier ce leagă oraşul Gheorgheni de prima aşezare ce-i iese în cale Oltului, Bălan, fost centru minier cunoscut şi necesar ţării, prăduit acum şi cu porţi ferecate ale minei de cupru. Ce nu i s-a putut jefui nici macula este cadrul natural de poveste, dominat de superba Piatră Singuratică, reper nu numai de încântare, dar şi starter pentru iubitorii de munte şi de drumeţie. În sezoanele favorabile de dincolo de iarnă, Piatra Singuratică nu mai e deloc… singuratică! La un moment dat, la nişte ani buni de la vizita inopinată a scriitorului, primul sătuc de pe Olt, situat nu departe de izvor, exploda edilitar şi populaţional. S-au construit blocuri de locuinţe, s-au deschis magazine şi cârciumi, inclusiv un restaurant. Devenea oraş, „oraş al minerilor”. Nu a fost omisă Casa de cultură, mai puţin frecventată. Cultura nu-i scotea pe ortaci afară din casă sau din mină. Mai atractivă era cârciuma, situată faţă-n faţă cu sediul culturii. Minerii munceau din greu în abataj, în condiţii nu tocmai de invidiat şi mereu ameninţaţi de boli profesionale specifice, cum este silicoza. Dar industria avea nevoie de cupru ca de aer, iar truda şi sănătatea le erau apreciate, inclusiv pecuniar. În pântecele Hăşmaşului, zăceau şi alte metale, ascunse în plămada cuprului predominant. Şi erau incomparabil mai valoroase, dar asta nu se ştia, nu se spunea. Scotocitorii acestora, minerii, erau bine plătiţi, iar banii trebuiau să circule. Şi circulau, cu rapiditate de tren accelerat. Dovadă că, în ziua de salar, repetată lunar, efectivul flotanţilor sălta cât muntele. Orăşelul de sub cuşma Hăşmaşului străjuit de Piatra Singuratică era invadat de persoane fără domiciliu stabil sau viză de flotant, parte feminină, care luau pieptiş drumul pe pârâul numit Olt, sfidând intemperiile, precum legendara Ana lui Manole. Gata să se sacrifice şi ele, dar cu alte intenţii. Veneau ca muştele la miere din tot judeţul şi chiar mai de departe, oferindu-şi serviciile contracost. Erau femei de sacrificiu preţ de o noapte. Oferindu-se, de fapt, punându-şi la bătaie, negociindu-şi farmecele, departe de imbolduri turistice sau de puseuri amoroase. Sigur, nu Piatra Singuratică le ademenea. Distracţia era maximă. Străjerii ordinii publice aveau poruncă să se prefacă a nu observa fenomenul migraţionist. A doua zi, „fetele” coborau la vale pe Olt, spre casă sau ademenite de alte distracţii. Minerii întorceau spatele soarelui, prelungindu-şi noaptea în întunecimile abatajului, să potolească foamea de cărbune a patriei şi setea de bani a oaspetelor de-o noapte. În definitiv, tot muncitoare şi ele, aparţinând aceleiaşi clase sociale cu tovarăşii de-o noapte, diferenţa era că ele prestau pe cont propriu. Un fel de „mandatare”, neintegrate într-o unitate de stat sau asociere cooperatistă. Precursoarele lor din Capitală aveau şi asemenea structuri, comasate în „Crucea de Piatră”. Spulberate de morala comunistă, prestatoarele chiar aveau să fie integrate în clasa muncitoare, cu carte de muncă şi salar, în industria textilă. Ele puneau baza unui nou orăşel pe harta Republicii Populare Române numit Victoria. Ziua de salar nu era aceeaşi la toate locurile de muncă. Iar judeţul se industrializa în ritm nestăvilit, cu investiţii şi sacrificii, materiale şi umane, la care puneau umărul şi minerii, precum şi păsările prădătoare de(-o noapte), fetele darnice şi dezinhibate. Ele îşi valorificau tot potenţialul, puneau la bătaie trup şi suflet, nu doar umerii. „Făceau totul şi chiar mai mult”, cum le îndemna Conducătorul. Mihai SUCIU (Fragment din romanul în pregătire „DICONIŢA”)